Islandezii au socotit. Noi am semnat pe nevăzute.

Sâmbăta trecută, la o prezență de 82%, islandezii au fost întrebați dacă merită redeschise negocierile de aderare, înghețate în 2013. Au spus nu, cu 52,8% la 47,2%. Aproape treisprezece mii de voturi diferență, într-o țară cât un sector din București.

Reacția a venit în douăzeci și patru de ore și o știm pe de rost: oamenii n-au înțeles, i-a speriat lobby-ul pescarilor, Bruxellesul n-a comunicat bine. Toate spun același lucru, anume că un vot „nu” este o eroare de pedagogie. Că dacă li s-ar fi explicat mai frumos, ar fi votat cum trebuie.

Li s-a explicat perfect. Tocmai de asta au votat așa.

Ce li se cerea, de fapt

Islanda are deja aproape tot ce oferă apartenența: piața unică prin Spațiul Economic European, liberă circulație, Schengen, aliniere la o bună parte din legislația europeană. Ce nu are este un vot în Consiliu. Și ce nu are este obligația de a intra în Politica Comună în domeniul Pescuitului.

Iar Politica Comună nu e o filozofie. E un tabel. Cineva, la câteva mii de kilometri distanță, scrie într-un tabel câte tone ai voie să scoți din apă, din ce specie, în câte zile pe an și în ce luni nu ai voie să ieși deloc din port. Peștele înseamnă 40% din exporturile de mărfuri ale Islandei. Nu e un sector. E țara. Li se cerea să pună țara pe masă și să înceapă o negociere de patru ani, cu asigurarea că se vor găsi „soluții creative” pe parcurs.

Guvernul a promis derogări. Comisia a spus, amabil, că se pot găsi soluții. Garanții nu a dat nimeni, pentru că garanțiile se obțin abia negociind, iar negocierea era exact obiectul votului. Cine îi cere unui pescar să intre într-o discuție de patru ani despre propriile lui ape, pe bază de promisiuni, nu are dreptul să se mire de răspuns.

Noi nu am mai apucat să întrebăm

Islandezii au avut ocazia să pună întrebarea „ce primesc în schimb?” înainte de a semna. Noi nu am avut niciun referendum despre pescuit, despre porci sau despre zahăr. Am aderat în bloc și cu entuziasm, iar ce scria la capitole am aflat pe urmă, pe pielea noastră.

În 1989, România avea o flotă de pescuit oceanic administrată de Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea: peste șaizeci de nave, dintre care aproape cincizeci de pescadoare care lucrau în Atlantic, în zona antarctică, pe coastele Africii și ale Americii de Sud, plus nave frigorifice care aduceau în țară sute de vagoane de pește pe an. În spatele lor lucrau fabricile de conserve de la Tulcea și Sulina, și fabrica de plase din Galați. Astăzi nu mai există niciuna. Fostul comandant al flotei povestea că nava „Dâmbovița” a fost vândută, la începutul lichidării, cu cincisprezece mii de dolari. Cât o mașină la mâna a doua.

Am tăiat flota în anii ’90, la fier vechi și pe nimic. Uniunea a venit peste ruine. Dar a venit cu tabelul.

Iată tabelul, pe 2026, din Regulamentul 2026/266 al Consiliului. România are voie să scoată din Marea Neagră 88,3 tone de calcan și 3.442,5 tone de șprot. Nu are voie să pescuiască calcan mai mult de 180 de zile pe an și deloc între 15 aprilie și 15 iunie. Iar din cele 890 de tone de calcan care se pot pescui în total în Marea Neagră, României și Bulgariei le revin împreună 174,6. Restul îl iau Turcia, Ucraina, Rusia și Georgia. Cea mai mare parte a peștelui de mare pe care îl mâncăm vine, firește, din import.

Cu porcul e și mai limpede. În 1985 aveam aproape 14 milioane de capete. Azi avem în jur de trei. Acum zece ani ne acopeream 70% din consumul intern; în 2024 coborâsem la 45%, iar la raft doar una din zece bucăți de carne de porc mai este românească. În 2023 am importat carne de porc de 1,13 miliarde de dolari și am ajuns al zecelea importator mondial. Noi, care tăiam porcul în curte, de Ignat.

Pesta porcină africană a lovit greu, e adevărat. Biosecuritatea gândită pentru ferme de zece mii de capete a fost aplicată la fel gospodăriei cu doi porci. Regula nu a omorât boala. L-a omorât pe crescătorul mic, iar locul lui l-a luat marfa de import.

Cu oile părea că stăm bine: efectivele de ovine și caprine au crescut cu aproape 46% în ultimii douăzeci de ani, avem unul dintre cele mai mari șepteluri din Uniune și ajunseserăm cel mai mare exportator de ovine din UE. Numai că trimiteam mieii vii, la preț de materie primă în nave care plecau din Midia spre Iordania, Arabia Saudită și Libia, și cumpăram înapoi produsul finit. Lâna nu mai valorează nimic; în multe sate a devenit o cheltuială, nu un venit.

Anul acesta s-a închis și robinetul ăsta. Pe 8 iunie, un focar de pestă a micilor rumegătoare într-o fermă din Mureș, cu sursă neidentificată. Pe 17 iunie, Comisia a adoptat Decizia de punere în aplicare 2026/1387: circulația ovinelor și caprinelor de pe întreg teritoriul României către orice destinație din afara țării, stat membru sau țară terță, se interzice până la 31 decembrie. Am cerut regionalizare, adică restricții doar în județele cu focare. Ni s-a refuzat, pe motiv că supravegherea din mai și iunie arată că virusul circulase nedetectat. Un sector care scosese 210 milioane de euro numai în primele zece luni din 2025, din exportul către state terțe, a rămas fără piață peste noapte, cu pierderi estimate la 300 de milioane. Pe 30 iulie, mii de oieri au protestat în București. Carcasa poate pleca. Animalul viu, nu.

Avem animalele. Nu avem fabricile. Iar când singurul lucru pe care știm să-l vindem este animalul viu, e de ajuns o semnătură la Bruxelles ca să nu mai vindem nimic. Asta nu se numește agricultură, se numește furnizare de materie primă. Exact statutul pe care islandezii au refuzat, sâmbătă, să și-l asume.

Ce au refuzat, de fapt

Cel mai bun argument al taberei „da” nu a fost cel geopolitic, ci cel monetar: euro ar aduce dobânzi mai mici și prețuri mai puțin volatile într-o economie mică. E un argument serios și a fost auzit. A pierdut fiindcă cerea ceva ce oamenii nu mai dau ușor: un lucru pe care îl controlezi acum, în schimbul unui beneficiu care vine după două referendumuri și un deceniu, promis de oameni care nu vor mai fi în funcție când vine nota de plată.

Islanda nu a votat împotriva Europei. Rămâne în piața unică, în Schengen, în tot ce contează practic. A votat pentru forma de Europă pe care o are de treizeci de ani. Ce a refuzat este ideea, devenită dogmă la Bruxelles, că Spațiul Economic European ar fi o anticameră, un aranjament provizoriu pentru cei care încă nu s-au lămurit. Sâmbătă, o țară a spus că nu e anticameră, e casă. Că se poate coopera profund fără a fuziona complet și că integrarea nu e o scară pe care ești obligat să urci până la ultima treaptă. Norvegia stă acolo de treizeci de ani și nu pare să aștepte pe nimeni.

Cei 47% care au votat „da” au avut argumente. Dar ceilalți nu au fost nici proști, nici păcăliți. Au pus, înainte să semneze, întrebarea pe care noi am pus-o abia după: ce primesc în schimb și cine plătește dacă socoteala iese prost?

Islandezii au fost întrebați și au răspuns. Pe noi nu ne-a întrebat nimeni. Noi am aflat dintr-un tabel câte tone de pește avem voie să scoatem din propria noastră mare.

Visits: 155 Today: 2