Ceuta: guvernele s-au mișcat în 48 de ore. Parlamentul European, încă nu.
În ultimele zile ale lui iulie 2026, între miercuri și vineri, zeci de mii de oameni au trecut frontiera dintre Maroc și Ceuta. Ministerul spaniol de Interne vorbește despre aproximativ 50.000. Președintele orașului autonom, Juan Jesús Vivas, despre 60.000. Ceuta are 84.000 de locuitori. Cel puțin 88 de oameni au murit încercând să ajungă acolo, cei mai mulți în apă.
Este cea mai mare trecere ilegală de frontieră de acest tip din istoria Uniunii Europene.
Reacția guvernelor a fost fulgerătoare. În mai puțin de 48 de ore, 22 din cei 27 de șefi de stat și de guvern semnaseră o scrisoare comună, inițiată de Italia și Danemarca, prin care cereau acțiune coordonată și întărirea frontierelor externe. Președinția irlandeză a convocat pentru marți o videoconferință extraordinară a miniștrilor de interne. Italia a suspendat pentru o lună aplicarea Schengen cu Spania. Franța a multiplicat efectivele de poliție la frontiera pirineană. Comisia a oferit sprijin, inclusiv prin Frontex.
O singură instituție europeană a rămas nemișcată: exact aceea aleasă direct de cetățeni.
Trei grupuri, două scrisori, nicio ședință
Pe 31 iulie, președintele grupului Patrioți pentru Europa, Jordan Bardella, i-a trimis Robertei Metsola o scrisoare prin care cerea convocarea unei plenare extraordinare pe tema crizei de la Ceuta și Melilla. A invocat articolul 160 din Regulamentul de procedură, cel care permite președintelui Parlamentului să convoace instituția în mod excepțional. Cererea includea invitarea premierului Pedro Sánchez și a miniștrilor spanioli de interne și de externe, alături de reprezentanți ai Comisiei și ai Consiliului. Bardella a chemat și celelalte grupuri să se alăture.
A doua zi, 1 august, copreședinții Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, Nicola Procaccini și Patryk Jaki, au trimis o scrisoare cu aceeași solicitare: convocare imediată, cu participarea Consiliului și a Comisiei. Grupul Europa Națiunilor Suverane a susținut și el ideea.
Trei grupuri. Aproximativ 193 din cei 720 de eurodeputați. Peste un sfert din Parlament.
Nu este suficient. Și aici începe partea instituțională a poveștii.
Aritmetica articolului 160
Regula este simplă și publică. Potrivit articolului 229 din Tratatul privind funcționarea UE și articolului 160 din Regulament, Parlamentul se întrunește de drept în a doua zi de marți din martie, iar în rest după calendarul adoptat în plen. Excepțional, poate fi convocat de președinte din proprie inițiativă, la cererea unei majorități a membrilor, sau la cererea Comisiei ori a Consiliului.
„O majoritate a membrilor” înseamnă 361 de voturi. Cele trei grupuri care au cerut sesiunea au, împreună, în jur de 193. Fără PPE (185) sau fără S&D (136), pragul nu se atinge.
Cu alte cuvinte: în august, când hemiciclul e gol și grupurile sunt în concediu, dezbaterea are loc doar dacă vrea președinta Parlamentului sau dacă vor familiile politice mari. Este o regulă legitimă, nu un truc: niciun parlament nu poate fi convocat oricând de orice minoritate. Dar efectul practic merită spus limpede. Pe cel mai mare incident de frontieră din istoria Uniunii, cererea a peste un sfert dintre aleșii europeni nu produce automat nici măcar o ședință de dezbatere.
Până la ora scrierii acestui text, cererile nu au fost nici acceptate, nici respinse public.
Ce a spus, de fapt, „centru-dreapta” de sistem
PPE nu s-a alăturat cererii de convocare extraordinară. Poziția anunțată a fost că grupul așteaptă răspunsuri la următoarea sesiune plenară ordinară, adică în septembrie.
În paralel, liderul grupului, Manfred Weber, a formulat public una dintre cele mai ambițioase revendicări instituționale din ultimii ani: Frontex să primească atribuții reale de aplicare a legii, iar dacă un guvern de stânga din Spania nu este dispus să securizeze frontiera externă, agenția europeană să capete autoritate de comandă la acea frontieră.
Merită cântărit ce înseamnă asta. Un transfer de competențe de la un stat membru către o agenție europeană, anunțat în declarații de presă și în interviuri, în timp ce singurul for în care un asemenea transfer ar putea fi contestat, amendat și votat rămâne închis până în septembrie. Roberta Metsola, cea care poate convoca plenara, este tot din PPE.
Nu este o conspirație. Este o preferință: dezbaterea la momentul convenabil, nu la momentul relevant.
Ce s-a întâmplat cu adevărat la Ceuta
Onestitatea cere să spunem și ce nu știm.
Trecerea în masă a venit după o creștere susținută a intrărilor neregulamentare în a doua jumătate a lui iulie. Pe 30 iulie, Vivas ceruse guvernului central declararea unei urgențe naționale, invocând centre de primire depășite, cele pentru minori neînsoțiți funcționând, spunea el, la circa 2.400% din capacitate. Spania a mobilizat armata și poliția, iar în 24 de ore ordinea a fost în mare parte restabilită. Până sâmbătă, potrivit ministrului de interne Fernando Grande-Marlaska, aproape toți cei intrați fuseseră returnați în Maroc. Ursula von der Leyen a subliniat că nicio persoană nu a ajuns în Spania continentală sau în restul Uniunii. Spania a instalat o barieră plutitoare în larg.
Cauzele sunt disputate. Unii analiști invocă o decizie a Curții Supreme spaniole din 8 iulie privind interceptările pe mare, care nu se aplică însă intrărilor pe uscat. Grande-Marlaska dă vina pe rețelele de traficanți și pe interpretările deformate ale acelei decizii răspândite online. Alți observatori, între care jurnalistul Ignacio Cembrero, susțin că forțele marocane au privit deliberat în altă parte, un scenariu cu precedent: în mai 2021, aproximativ 9.000 de oameni au intrat în Ceuta după ce poliția marocană a relaxat controalele, iar Parlamentul European a adoptat atunci o rezoluție pe această temă. Rabatul revendică suveranitatea asupra Ceutei și Melillei din 1956. Guvernul spaniol, în schimb, descrie Marocul ca partener de încredere.
Nimic din toate acestea nu este stabilit. Exact de aceea ar trebui discutat public, sub jurământ politic, nu prin comunicate.
Cine câștigă din tăcere
Stânga europeană spune că această campanie e oportunism: eurodeputata Cecilia Strada (S&D) susține că atacurile țintesc guvernul Sánchez pentru că acesta reprezintă alternativa progresistă rămasă în picioare. Este un argument care merită auzit, iar locul în care merită auzit este plenul.
Pentru că lista întrebărilor nu este ideologică, ci constituțională. Poate un stat membru să suspende unilateral Schengen față de altul? Fostul șef al diplomației europene, Josep Borrell, spune că nu, că această opțiune nu există în arhitectura juridică a Uniunii. Sunt returnările în masă compatibile cu principiul nereturnării, absolut și fără excepții, cum insistă Amnesty International Spania? A fost migrația folosită ca instrument de presiune de un stat terț, adică o amenințare hibridă? Și cine răspunde pentru cei 72 de morți?
O dezbatere nu este un verdict. Refuzul dezbaterii nu închide însă întrebările, ci doar le mută într-o videoconferință a miniștrilor de interne: fără public, fără stenogramă, fără vot.
Ce urmează
Marți se reunesc miniștrii. Deciziile politice se vor lua acolo. Parlamentul European se întoarce în plen ordinar abia în septembrie, când tot ce era de decis va fi fost deja decis, iar dezbaterea va fi o formalitate de arhivă.
Rămâne o singură pârghie reală: presiunea publică asupra celor care pot convoca plenara și asupra grupurilor mari care pot atinge pragul de 361. Metsola poate convoca Parlamentul mâine, dacă vrea. PPE și S&D pot forța convocarea, dacă vor.
Puterea unui parlament nu stă doar în legile pe care le votează, ci în întrebările pe care refuză să le lase fără răspuns. Când cel mai mare incident de frontieră din istoria Uniunii nu e considerat un motiv suficient ca aleșii să se întoarcă în sală, nu vacanța e problema. Problema e ce spune asta despre cine conduce, de fapt, Europa.
About The Author
